Ce mi-a reamintit filmul „Adolescence” de pe Netflix și cum confirmă concluziile unei cercetări realizate în 2018
Zilele trecute am vizionat filmul Adolescence pe Netflix – o poveste care pare actuală, emoționantă, dureroasă. Dar în timp ce urmăream firul vieții lui Jamie, mi-am dat seama că temele centrale ale filmului – nevoia de apartenență, neînțelegerile din familie, lipsa unei conexiuni autentice între părinți și adolescenți – nu sunt deloc noi. De fapt, exact despre aceste lucruri am scris în 2018, în lucrarea mea de disertație intitulată „Conexiunea părinte-copil, predictor al dezvoltării pozitive a preadolescentului”.
Atunci atrăgeam atenția asupra faptului că mulți părinți cred că dacă adolescentul e liniștit în camera lui și nu face probleme, totul este în regulă. Dar am descoperit, prin cercetare și prin experiența directă cu adolescenți și familiile lor, că această „liniște” poate ascunde conflicte interioare, singurătate, frustrări și o nevoie profundă de a fi văzut, înțeles și acceptat.
Când copilul nu mai vine la tine
Un moment din film m-a atins profund. Tatăl lui Jamie povestește că a fost abuzat în copilărie și că el nu i-ar fi făcut niciodată așa ceva fiului său. Și totuși, între el și Jamie nu există o relație vie. Nu există acel spațiu în care Jamie să vină acasă și să spună cu sinceritate: „O tâmpită de colegă îmi face bullying. Îmi vine să o omor. Dați-mi o soluție, că nu mai pot!”
O relație autentică nu e despre control sau perfecțiune, ci despre libertatea de a spune ce simți, chiar și atunci când e greu, urât sau confuz. Iar asta am subliniat și în lucrarea mea: că adolescenții au nevoie de conectare, nu de corectare.
Fiecare copil are o înclinație naturală
O altă scenă relevantă: tatăl încearcă să-l facă pe Jamie „bărbat” – îl înscrie la box, îl împinge spre sporturi dure. Jamie, în schimb, iubea desenul. Îi plăcea să creeze. Acolo era sufletul lui.
Această presiune de a se conforma a fost, poate, una dintre sursele furiei și suferinței lui. Dacă ar fi fost încurajat în talentul său artistic, dacă ar fi fost transferat la un liceu de artă, într-un mediu unde și alți adolescenți aveau aceleași înclinații, poate că lucrurile ar fi stat altfel.
În activitatea mea mereu am insistat pe importanța descoperirii vocației copilului și a validării acesteia de către părinți. Când copilul simte că ceea ce îl pasionează e „greșit” sau „prea sensibil”, începe să se deconecteze de la sine și de la cei din jur.
Copiii noștri nu vin cu instrucțiuni
Ca părinți, ne străduim. Facem ce credem că e mai bine. Și totuși, inevitabil, greșim. Nu există manual pentru cum să fii părinte bun, dar poate că există o singură întrebare esențială:
Știe copilul meu că poate veni la mine, oricând, cu orice, fără să-i fie frică de reacția mea?
Dacă răspunsul e da, atunci suntem pe drumul cel bun.
Adolescenții nu sunt pierduți. Sunt în căutare. Caută sens, modele, sprijin. Și cel mai important, caută o iubire care nu trebuie câștigată. O iubire care există „no matter what”.
Să le spunem mai des că suntem mândri de ei, chiar și atunci când sunt triști, furioși, rebeli. Să-i ascultăm cu adevărat. Să le vedem pasiunile și să le fim alături, nu doar când strălucesc, ci mai ales când se simt stinși.
Pentru că filmul e film, dar adolescența – aceea reală – se trăiește în tăcere, în camere cu uși închise, în mesaje netrimise, în dorința de a fi văzuți. Și poate, dacă deschidem mai des ușa, îi vom găsi acolo. Așteptându-ne.
Atelierul de Arte și Armonie 