Adolescența este, în sine, o călătorie intensă: schimbări rapide, emoții puternice, relații complicate și o permanentă nevoie de validare și independență. De multe ori, atunci când ceva nu merge bine, tinerii pot ajunge fără să își dea seama într-un rol care îi blochează: rolul de victimă.
Asta se întâmplă nu pentru că sunt slabi, ci pentru că situațiile care îi depășesc emoțional îi fac să simtă că „nu au control”. Iar când mintea ajunge acolo, acțiunea devine aproape imposibilă.
Ca psiholog vocațional și educațional, văd asta zilnic :
„Nu e vina mea că s-a întâmplat.”
„Nu pot controla nimic.”
„Nu pot schimba situația, oricât aș încerca.”
Aceste gânduri sunt firești, dar pot deveni o capcană. De aceea folosesc adesea cu adolescenții o tehnică scurtă, logică și prietenoasă, de auto-coaching — o modalitate de a trece de la neputință la claritate.
Mai jos găsești întrebările și câteva răspunsuri realiste, exact așa cum le-ar formula un adolescent.
1. Ce poveste îmi spun despre ce s-a întâmplat?
Adolescenții tind să explice situațiile prin scenarii rapide:
- „Profa are ceva cu mine.”
- „Nu mă place, de-aia s-a purtat așa.”
- „Colega m-a ignorat intenționat.”
- „Nu sunt bun la asta, n-are rost să încerc.”
Aceste „povești” sunt interpretări, nu fapte. Dar mintea lor le transformă în certitudini. Primul pas este să diferențiem emoția de realitate.
2. Ce simt cu adevărat?
Când îi întreb ce simt, răspunsurile sunt adesea surprinzător de sincere:
- „Mă enervează maxim.”
- „Mi-e rușine.”
- „Mă simt exclus… parcă nu contăm.”
- „Am un nod în gât.”
- „Îmi bate inima prea tare.”
Observarea emoției ajută enorm. Adolescenții învață astfel că emoția nu e un dușman, ci un semnal.
3. Ce reacții repet și nu mă ajută?
Aici apare conștientizarea:
- „Mă închid în mine, nu mai zic nimic.”
- „Îmi vine să renunț, fără să încerc.”
- „Îi evit pe toți.”
- „Stau pe telefon să uit, dar mă simt și mai rău.”
Când văd negru pe alb ce fac, înțeleg că aceste reacții nu sunt „cine sunt ei”, ci doar automatisme la care pot lucra.
4. Ce depinde de mine?
Întrebarea magică.
Un adolescent răspunde adesea:
- „Pot să vorbesc cu cineva în loc să fierb singur.”
- „Pot să cer explicații.”
- „Pot să mă pregătesc mai bine.”
- „Pot să-mi schimb reacția… poate nu chiar totul, dar ceva.”
În acel moment apare schimbarea: controlul revine acolo unde contează.
5. Cine sunt eu când mă simt puternic?
Această întrebare îi scoate din identitatea legată de emoție.
Răspunsurile sunt superbe:
- „Sunt varianta mea care are curaj.”
- „Sunt eu când nu îmi pasă ce zice lumea.”
- „Cel care știe că poate.”
- „Ăla care nu renunță când e greu.”
Iar ultimul pas este concret:
- „Primul lucru pe care îl pot face azi este… să vorbesc cu mama / cu diriga / cu colega.”
- „Pot să fac acel task de 10 minute.”
- „Pot să-mi notez ce vreau să schimb.”
Schimbările mici sunt cele care rescriu povestea.
De ce funcționează această metodă pentru adolescenți
Pentru că:
- își recuperează controlul fără să fie certați;
- își înțeleg emoțiile fără să le fie rușine;
- învață să se observe cu luciditate, nu cu critică;
- descoperă versiuni mai bune ale lor, deja existente, nu inventate.
Ei nu au nevoie să li se spună „Nu mai fi victimă”.
Au nevoie să afle cum să iasă singuri din acel rol.
Atelierul de Arte și Armonie 