Există situații dificile, cum este boala unui copil, care pot scoate la suprafață nu doar grija și empatia, ci și tipare vechi de reacție, iar unul dintre cele mai distructive este tendința de a căuta vinovați în loc de soluții. Deși stresul și îngrijorarea sunt firești, ele nu justifică comportamentele agresive, acuzațiile nefondate sau refuzul de a-ți asuma propriile reacții.
A căuta un responsabil extern pentru orice disconfort interior este o strategie de evitare, nu o formă de maturitate emoțională. În loc să fie direcționată către copil, către gestionarea situației sau către reglarea propriei stări, energia este consumată într-o vânătoare de greșeli, care nu vindecă, nu clarifică și nu repară nimic. Mai mult, această abordare mută problema din planul realității în planul relațiilor, unde creează conflicte inutile și rupturi care persistă mult după ce boala a trecut.
Un mesaj trimis impulsiv, formulat pe un ton acuzator, urmat de retragere și evitare, nu este o reacție de moment, ci un tipar de funcționare în care persoana refuză confruntarea onestă și responsabilitatea pentru propriile emoții. Lipsa unui răspuns, refuzul de a clarifica și menținerea supărării în tăcere sunt forme pasive de agresivitate care blochează orice posibilitate de dialog.
Atunci când astfel de comportamente sunt justificate prin explicații de tipul „așa este ea” sau „a fost doar stresată”, ele nu dispar, ci se consolidează. Normalizarea neasumării transmite un mesaj periculos: că este acceptabil să rănești, să acuzi și să eviți, fără a repara. În realitate, nici stresul, nici anxietatea și nici frica nu absolvă un adult de responsabilitatea propriilor acțiuni.
Este esențial să spunem clar că a nu-ți cere scuze, a nu reveni asupra unui comportament greșit și a evita persoana pe care ai rănit-o nu sunt mecanisme de protecție, ci semne ale unei imaturități emoționale. Un adult funcțional nu este cel care nu greșește, ci cel care poate recunoaște când a greșit și poate repara relația.
De asemenea, a trăi constant cu ideea că „cineva este de vină” pentru dificultățile tale împiedică dezvoltarea unor abilități esențiale, precum asumarea, rezolvarea de probleme și autoreglarea emoțională. Cât timp energia este investită în acuzații, nu mai rămâne spațiu pentru întrebări constructive, de tipul: „Ce pot face acum?”, „Ce ajută cu adevărat?” sau „Cum repar ce am stricat?”.
În final, este important să diferențiem clar între a înțelege un comportament și a-l valida. Putem înțelege că cineva reacționează din anxietate sau frică, dar asta nu face reacția corectă sau acceptabilă. Responsabilitatea personală începe exact din punctul în care încetăm să ne explicăm reacțiile și începem să ni le asumăm.
A căuta vinovați în mod constant este un mod de a fugi de propria responsabilitate. A căuta soluții, în schimb, presupune maturitate, curaj și disponibilitatea de a recunoaște: „Nu am fost ok… ” Fără această recunoaștere, nici relațiile, nici copiii și nici adulții implicați nu au cum să fie cu adevărat protejați.
Atelierul de Arte și Armonie 