Zilele acestea, o comunitate întreagă trăiește o durere greu de pus în cuvinte. Un copil a murit… un preadolescent din Oradea, aflat la început de drum, cu toată viața înainte. Circumstanțele nu sunt încă pe deplin clare, dar ipoteza unei sinucideri este intens vehiculată.

Indiferent de cauze, vorbim despre o tragedie profundă. O familie a rămas fără copil, colegi și profesori au rămas cu întrebări fără răspuns. O comunitate încearcă să înțeleagă ceva ce, poate, nu va putea fi niciodată pe deplin înțeles.

Suntem alături de ei cu compasiune și respect. Și tocmai din acest respect apare nevoia de a vorbi despre cum alegem să vorbim despre astfel de evenimente.

În psihologie există un fenomen cunoscut sub numele de Suicide Contagion, numit și Efectul Werther. El descrie creșterea riscului de comportamente suicidare în rândul persoanelor vulnerabile, mai ales copii și adolescenți, atunci când un caz de acest tip este intens mediatizat, repetat și încărcat emoțional.

Astfel de lucruri se pot întâmpla nu pentru că acești copii își doresc să moară, ci pentru că nu știu cum să trăiască cu durerea lor. Nu au încă instrumentele necesare să înțeleagă emoții copleșitoare precum rușinea, respingerea, singurătatea sau eșecul, pentru că mintea lor este în formare, iar granița dintre realitate, emoție și soluții extreme este încă fragilă.

Copiii și adolescenții sunt, din punct de vedere emoțional, publicul cel mai vulnerabil. Ei pot interpreta greșit mesajele transmise de adulți, mai ales atunci când un astfel de caz este prezentat obsesiv, cu detalii, speculații și titluri dramatice. Pentru un copil care deja se simte nevăzut sau neauzit, acest tip de expunere poate deveni un model periculos, mai degrabă decât un semnal de alarmă.

De aceea, este esențial să fim atenți la forma pe care o iau cuvintele noastre. Detalierea modului în care s-a produs decesul nu ajută. Repetarea constantă a știrii nu ajută. Titlurile senzaționaliste nu ajută. Comentariile nefiltrate din mediul online, de asemenea, nu ajută.

Durerea nu are nevoie de amplificare. Are nevoie de liniște, de conținere și de sens.

Responsabilitatea nu aparține doar presei, consider că ea aparține tuturor adulților care au copii în preajmă: părinți, profesori, bunici, specialiști, lideri de opinie. Felul în care vorbim, felul în care tăcem, felul în care ascultăm pot face diferența.

Ajută să vorbim despre emoții, dar nu despre metode. Ajută să spunem clar că există soluții și sprijin, ajută să normalizăm cererea de ajutor și să reducem rușinea, ajută să fim atenți la schimbările de comportament ale copiilor și să luăm în serios semnalele mici, nu doar crizele mari.

Uneori, un copil nu are nevoie de un discurs, ci de o întrebare simplă pusă sincer: „Cum ești?”. Și de un adult care chiar rămâne să asculte răspunsul.

Această tragedie nu ar trebui să devină un subiect de consum. Ar trebui să rămână ceea ce este în realitate: o pierdere de viață și un semnal dureros că mulți copii duc poveri invizibile.

Știu că nu putem schimba ce s-a întâmplat, dar putem schimba felul în care vorbim despre asta. Putem alege grijă în loc de grabă, responsabilitate în loc de senzațional și prezență în loc de zgomot.

Dumnezeu să odihnească sufletul copilului, iar celor rămași să le fie alinată durerea cu discreție, sprijin real și umanitate.

---

Un proiect de orientare vocațională care pornește de la cine ești

Se vorbește tot mai mult despre viitor. Se vorbește despre meserii care vor dispărea și despre altele care încă nu există. Pentru mulți adolescenți, acest discurs nu aduce claritate, ci nesiguranță. Apar întrebări firești: Dacă aleg greșit? Dacă nu sunt suficient de bun? Dacă nu știu încă ce vreau?

În cabinet întâlnesc deseori adolescenți inteligenți, sensibili și creativi. Nu le lipsește potențialul. Le lipsește, de cele mai multe ori, claritatea. Le lipsește un spațiu în care să poată spune, fără presiune: nu știu încă, dar vreau să aflu.

Din această nevoie reală s-a născut GEN YOU.

De ce GEN YOU

Am ales acest nume pentru că spune două lucruri esențiale. Vorbește despre generația voastră și despre geniul vostru. Despre acel potențial unic pe care fiecare adolescent îl are și pe care nimeni nu i-l poate lua.

Cred cu tărie că, atâta timp cât un tânăr are măcar o înclinație, un talent, un „talant”, și alege să îl îngrijească, să îi ofere energie și să muncească pentru a-l transforma în competență, își va găsi un loc pe piața muncii. Nu un loc oarecare. Un loc al lui. Un loc al lui sub stele.

GEN YOU mută atenția de pe meseria viitorului pe omul viitorului.

Ce este GEN YOU

GEN YOU este un proiect educațional județean de dezvoltare personală, orientare vocațională și leadership. Proiectul se desfășoară în perioada ianuarie–iunie 2026 și se adresează liceenilor din județul Bihor.

Proiectul creează contexte în care adolescenții se pot cunoaște mai bine. Creează spații în care pot explora ce le place, ce îi interesează și ce îi motivează. Creează experiențe care îi ajută să înțeleagă că respingerea nu este un verdict asupra valorii lor, ci, de multe ori, un semn că locul potrivit este în altă parte.

GEN YOU nu oferă rețete rapide și nu promite succes garantat. Oferă, în schimb, claritate, reflecție și curaj.

Un proiect construit prin parteneriat

GEN YOU este un proiect de comunitate. A fost construit împreună cu instituții și organizații care cred în dezvoltarea sănătoasă a tinerilor.

Proiectul se desfășoară în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Bihor, care sprijină implementarea la nivel județean și conectarea cu unitățile de învățământ.

Un partener esențial este Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Bihor. CJRAE susține orientarea vocațională, consilierea și dezvoltarea personală a elevilor.

Un rol important îl are Incubatorul de Afaceri Cresc Oradea Mare, care aduce adolescenții în contact direct cu mediul antreprenorial. Prin acest parteneriat, tinerii pot vedea cum o pasiune se poate transforma într-un proiect concret și într-o profesie.

Alături de noi este și Leo Black Eagle, o organizație de tineri care promovează leadershipul, inițiativa și implicarea civică. Prezența lor oferă adolescenților modele apropiate de vârsta lor, dar deja asumate și active.

La proiect participă zece licee din județul Bihor, alături de consilieri școlari și profesori coordonatori care au avut încredere în această idee și au ales să o ducă mai departe în comunitățile lor.

De ce contează un astfel de proiect

Pentru adolescenți, GEN YOU înseamnă mai multă claritate. Înseamnă mai puțină anxietate legată de viitor. Înseamnă curajul de a face alegeri asumate. Înseamnă încrederea că valoarea personală nu este dată de note, etichete sau respingeri.

Pentru școli și comunitate, proiectul oferă un model educațional aplicat. Conectează educația cu viața reală. Creează punți între școală, comunitate și mediul profesional.

GEN YOU nu promite răspunsuri perfecte, ci un început bun. Promite un spațiu în care adolescenții pot începe să își construiască propria busolă interioară.

Pentru că viitorul nu se ghicește.
Viitorul se construiește.
Iar construcția începe din interior.

Există situații dificile, cum este boala unui copil, care pot scoate la suprafață nu doar grija și empatia, ci și tipare vechi de reacție, iar unul dintre cele mai distructive este tendința de a căuta vinovați în loc de soluții. Deși stresul și îngrijorarea sunt firești, ele nu justifică comportamentele agresive, acuzațiile nefondate sau refuzul de a-ți asuma propriile reacții.

A căuta un responsabil extern pentru orice disconfort interior este o strategie de evitare, nu o formă de maturitate emoțională. În loc să fie direcționată către copil, către gestionarea situației sau către reglarea propriei stări, energia este consumată într-o vânătoare de greșeli, care nu vindecă, nu clarifică și nu repară nimic. Mai mult, această abordare mută problema din planul realității în planul relațiilor, unde creează conflicte inutile și rupturi care persistă mult după ce boala a trecut.

Un mesaj trimis impulsiv, formulat pe un ton acuzator, urmat de retragere și evitare, nu este o reacție de moment, ci un tipar de funcționare în care persoana refuză confruntarea onestă și responsabilitatea pentru propriile emoții. Lipsa unui răspuns, refuzul de a clarifica și menținerea supărării în tăcere sunt forme pasive de agresivitate care blochează orice posibilitate de dialog.

Atunci când astfel de comportamente sunt justificate prin explicații de tipul „așa este ea” sau „a fost doar stresată”, ele nu dispar, ci se consolidează. Normalizarea neasumării transmite un mesaj periculos: că este acceptabil să rănești, să acuzi și să eviți, fără a repara. În realitate, nici stresul, nici anxietatea și nici frica nu absolvă un adult de responsabilitatea propriilor acțiuni.

Este esențial să spunem clar că a nu-ți cere scuze, a nu reveni asupra unui comportament greșit și a evita persoana pe care ai rănit-o nu sunt mecanisme de protecție, ci semne ale unei imaturități emoționale. Un adult funcțional nu este cel care nu greșește, ci cel care poate recunoaște când a greșit și poate repara relația.

De asemenea, a trăi constant cu ideea că „cineva este de vină” pentru dificultățile tale împiedică dezvoltarea unor abilități esențiale, precum asumarea, rezolvarea de probleme și autoreglarea emoțională. Cât timp energia este investită în acuzații, nu mai rămâne spațiu pentru întrebări constructive, de tipul: „Ce pot face acum?”, „Ce ajută cu adevărat?” sau „Cum repar ce am stricat?”.

În final, este important să diferențiem clar între a înțelege un comportament și a-l valida. Putem înțelege că cineva reacționează din anxietate sau frică, dar asta nu face reacția corectă sau acceptabilă. Responsabilitatea personală începe exact din punctul în care încetăm să ne explicăm reacțiile și începem să ni le asumăm.

A căuta vinovați în mod constant este un mod de a fugi de propria responsabilitate. A căuta soluții, în schimb, presupune maturitate, curaj și disponibilitatea de a recunoaște: „Nu am fost ok… ” Fără această recunoaștere, nici relațiile, nici copiii și nici adulții implicați nu au cum să fie cu adevărat protejați.

Adolescența este, în sine, o călătorie intensă: schimbări rapide, emoții puternice, relații complicate și o permanentă nevoie de validare și independență. De multe ori, atunci când ceva nu merge bine, tinerii pot ajunge fără să își dea seama într-un rol care îi blochează: rolul de victimă.

Asta se întâmplă nu pentru că sunt slabi, ci pentru că situațiile care îi depășesc emoțional îi fac să simtă că „nu au control”. Iar când mintea ajunge acolo, acțiunea devine aproape imposibilă.

Ca psiholog vocațional și educațional, văd asta zilnic :
„Nu e vina mea că s-a întâmplat.”
„Nu pot controla nimic.”
„Nu pot schimba situația, oricât aș încerca.”

Aceste gânduri sunt firești, dar pot deveni o capcană. De aceea folosesc adesea cu adolescenții o tehnică scurtă, logică și prietenoasă, de auto-coaching — o modalitate de a trece de la neputință la claritate.

Mai jos găsești întrebările și câteva răspunsuri realiste, exact așa cum le-ar formula un adolescent.

---

1. Ce poveste îmi spun despre ce s-a întâmplat?

Adolescenții tind să explice situațiile prin scenarii rapide:

• „Profa are ceva cu mine.”
• „Nu mă place, de-aia s-a purtat așa.”
• „Colega m-a ignorat intenționat.”
• „Nu sunt bun la asta, n-are rost să încerc.”

Aceste „povești” sunt interpretări, nu fapte. Dar mintea lor le transformă în certitudini. Primul pas este să diferențiem emoția de realitate.

---

2. Ce simt cu adevărat?

Când îi întreb ce simt, răspunsurile sunt adesea surprinzător de sincere:

• „Mă enervează maxim.”
• „Mi-e rușine.”
• „Mă simt exclus… parcă nu contăm.”
• „Am un nod în gât.”
• „Îmi bate inima prea tare.”

Observarea emoției ajută enorm. Adolescenții învață astfel că emoția nu e un dușman, ci un semnal.

---

3. Ce reacții repet și nu mă ajută?

Aici apare conștientizarea:

• „Mă închid în mine, nu mai zic nimic.”
• „Îmi vine să renunț, fără să încerc.”
• „Îi evit pe toți.”
• „Stau pe telefon să uit, dar mă simt și mai rău.”

Când văd negru pe alb ce fac, înțeleg că aceste reacții nu sunt „cine sunt ei”, ci doar automatisme la care pot lucra.

---

4. Ce depinde de mine?

Întrebarea magică.

Un adolescent răspunde adesea:

• „Pot să vorbesc cu cineva în loc să fierb singur.”
• „Pot să cer explicații.”
• „Pot să mă pregătesc mai bine.”
• „Pot să-mi schimb reacția… poate nu chiar totul, dar ceva.”

În acel moment apare schimbarea: controlul revine acolo unde contează.

---

5. Cine sunt eu când mă simt puternic?

Această întrebare îi scoate din identitatea legată de emoție.

Răspunsurile sunt superbe:

• „Sunt varianta mea care are curaj.”
• „Sunt eu când nu îmi pasă ce zice lumea.”
• „Cel care știe că poate.”
• „Ăla care nu renunță când e greu.”

Iar ultimul pas este concret:

• „Primul lucru pe care îl pot face azi este… să vorbesc cu mama / cu diriga / cu colega.”
• „Pot să fac acel task de 10 minute.”
• „Pot să-mi notez ce vreau să schimb.”

Schimbările mici sunt cele care rescriu povestea.

---

De ce funcționează această metodă pentru adolescenți

Pentru că:

• își recuperează controlul fără să fie certați;
• își înțeleg emoțiile fără să le fie rușine;
• învață să se observe cu luciditate, nu cu critică;
• descoperă versiuni mai bune ale lor, deja existente, nu inventate.

Ei nu au nevoie să li se spună „Nu mai fi victimă”.
Au nevoie să afle cum să iasă singuri din acel rol.

---

Am intrat zilele trecute pe un grup de mămici. O mamă povestea supărată că învățătoarea i-a trimis copilul la psiholog pentru că „scrie urât”. Imediat au apărut zeci de comentarii: „Învățătoarea e nebună!”, „Să-și vadă ea de psiholog!”, „Mută copilul urgent de la clasă!”. Și, pe lângă toate acestea, multe jigniri la adresa învățătoarei.

Dar m-am întrebat: dacă, dincolo de „scrisul urât”, învățătoarea a intuit o posibilă disgrafie? Dacă a fost un semnal de alarmă pus cu bună intenție?

În alt colț de conversație, o mamă povestea că profesoara fiului ei este atât de severă încât mai mulți copii au ajuns la psiholog „din cauza ei”. Și din nou, psihologul apărea în poveste ca o figură negativă, un soi de „instanță finală” la care ajungi doar când nu mai e nimic de făcut.

Și totuși, există și povești care mă fac să zâmbesc. O mamă spunea așa:
„Băiatul meu are 13 ani. Este un copil bun, face sport, are prieteni mulți, învață bine. Dar vrem să meargă la un psiholog pentru adolescenți ca să discute cu el despre droguri și jocuri de noroc. Preferăm să prevenim, nu să tratăm.”

Am citit asta și mi-am spus: așa da!
Pentru că, da, adolescenții noștri nu ne spun mereu totul. Nu pentru că nu ne iubesc, ci pentru că nu vor să ne supere, să ne dezamăgească sau să ne facă griji. Și atunci, să aibă un adult de încredere cu care să vorbească deschis devine aur curat.

---

Psihologul nu e pedeapsă

Cuvintele „te trimit la psiholog” nu ar trebui să sune ca o amenințare. Psihologul nu este nici bau-bau, nici judecător. Este, mai degrabă, un ghid care te ajută să vezi mai clar ce ți se întâmplă.

Așa cum nu mergem la dentist doar când nu mai putem de durere, tot așa putem merge la psiholog și preventiv, ca să înțelegem mai bine, să creștem, să ne adaptăm.

---

De ce e bine să cerem ajutor din timp

• Pentru că unele dificultăți (cum e disgrafia) se pot corecta mai ușor dacă sunt observate devreme.
• Pentru că adolescenții au nevoie de un spațiu sigur unde să vorbească despre ce simt.
• Pentru că prevenția e mai simplă și mai puțin dureroasă decât criza.
• Pentru că și părinții și profesorii au nevoie de un sprijin, de cineva care să traducă ce se întâmplă cu un copil.

---

---

---

O perspectivă psihologică pentru adolescenți, părinți și toți cei care caută înțeles în haosul relațiilor de familie

Cum ar fi dacă mama ta ar fi în același timp cea mai bună prietenă, cea mai mare enigmă și, pe ascuns, chiar o… infractoare? În Ginny & Georgia, fiecare episod ne arată cât de greu este, uneori, să discernem între dragoste și control, între protecție și manipulare, între traumă și alegere conștientă.

O mamă ca Georgia – între curaj și haos
Georgia e frumoasă, carismatică și mereu cu un pas înainte. A crescut într-un mediu abuziv, a devenit mamă prea devreme și și-a învățat lecțiile de viață pe calea cea mai grea. Pentru ea, supraviețuirea a însemnat uneori să încalce legea. Da, Georgia a comis fapte grave – inclusiv crime – dar serialul nu ne cere să o judecăm ușor, ci să înțelegem mecanismele din spatele unor decizii extreme.

Totuși, a o înțelege nu înseamnă a-i scuza comportamentul. Pentru adolescenți și părinți deopotrivă, Georgia poate fi o lecție vie despre ce se întâmplă când traumele nu sunt conștientizate și vindecate: ele se revarsă, involuntar, asupra celor dragi.

Ginny – o adolescentă prinsă între două lumi
Ginny e o tânără inteligentă, sensibilă și extrem de conștientă de haosul din familia ei. Își iubește mama, dar simte și rușine. Vrea libertate, dar și stabilitate. Se simte singură, chiar și atunci când e înconjurată de prieteni. Călătoria ei este recognoscibilă pentru mulți adolescenți: cine sunt eu, de fapt, dincolo de cine își dorește familia să fiu?

Serialul atinge teme precum:

• anxietatea de performanță și automutilarea
• bullyingul subtil
• identitatea rasială și presiunea socială
• nevoia de apartenență și sentimentul de „a nu fi niciodată destul”

Ce pot învăța adolescenții și părinții din acest serial?
➡️ Că fiecare familie are părțile sale nespuse, dar adevărul ne face liberi.
➡️ Că un părinte care suferă, chiar dacă e carismatic și aparent „puternic”, are nevoie de ajutor – nu de idolatrizare.
➡️ Că iubirea autentică nu se dovedește prin sacrificii extreme sau prin tăinuirea adevărului.
➡️ Că este esențial să învățăm cum să cerem ajutor și să vorbim despre ceea ce simțim, chiar și atunci când ne e teamă.

Pentru părinți:
Copiii noștri ne privesc, ne absorb emoțiile și, uneori, duc poveri care nu sunt ale lor. Georgia a încercat să-și ferească fiica de trecut, dar a transmis, fără să-și dea seama, frica, neîncrederea și impulsul de a se ascunde. E un memento despre cât de important este să fim prezenți emoțional și să cerem, la rândul nostru, sprijin atunci când avem nevoie.

Pentru adolescenți:
Ginny ne arată că nu suntem obligați să repetăm tiparele familiei. Chiar dacă trecutul părinților ne influențează, fiecare dintre noi are puterea să-și scrie propria poveste, cu limite sănătoase, cu prietenii reale și cu alegeri conștiente.

---

🔍 În loc de concluzie – o invitație la reflecție:
Ai simțit vreodată că porți responsabilități care nu sunt ale tale? Ai avut gânduri pe care nu le-ai împărtășit nimănui? Simți că familia ta te iubește, dar nu te înțelege complet?

Dacă da, Ginny & Georgia ar putea fi mai mult decât un serial: ar putea fi un pretext bun pentru o discuție sinceră, poate chiar prima dintr-o serie de conversații vindecătoare.

📌 Dacă ești adolescent și simți că ai nevoie să înțelegi mai bine ce trăiești, sau dacă ești părinte și vrei să construiești o relație autentică cu copilul tău, sunt aici să te susțin – cu empatie, instrumente psihologice și experiență.

---

În activitatea mea ca și creator de experiențe transformaționale prin artă și journaling, am observat un fenomen interesant: deși terapia individuală are beneficiile sale incontestabile, de multe ori activitățile de grup creează schimbări mai rapide, mai profunde și mai durabile în viața participanților. Acest lucru nu este doar o impresie subiectivă – știința vine să susțină din plin această observație.

Grupul creează oglindire și validare interpersonală

Unul dintre cele mai importante mecanisme de vindecare într-un grup este fenomenul de „oglindire” – atunci când cineva își aude propria poveste spusă de altcineva. Într-un cadru de siguranță, acest lucru aduce o validare emoțională profundă: „Nu sunt singur/ă. Altcineva simte la fel ca mine.”

Potrivit teoriei atașamentului (Bowlby, 1969), oamenii se vindecă prin relații sigure. Grupul oferă nu doar o relație, ci un întreg sistem de sprijin în care participanții pot simți apartenență, acceptare și empatie.

Dezvoltarea sentimentului de apartenență și sprijin social

În multe grupuri pe care le-am facilitat am văzut cum sprijinul celorlalți aduce o energie aparte: una de încurajare, speranță și chiar bucurie în fața provocărilor personale.

Studiile din psihologia pozitivă (Seligman, 2011) arată că relațiile pozitive și sprijinul social sunt printre cei mai importanți predictori ai stării de bine și rezilienței emoționale.

Ritmul colectiv: mai multă motivație și energie

Într-un grup, oamenii se motivează reciproc. Când cineva face un pas curajos în procesul de schimbare, devine o sursă de inspirație pentru ceilalți. În grupurile mele, am văzut de nenumărate ori cum o singură mărturisire autentică poate deschide porți în sufletul întregii comunități.

Psihologia socială susține acest efect prin conceptul de „facilitare socială” – tendința de a performa mai bine atunci când suntem în prezența altora (Zajonc, 1965).

Artă și expresie colectivă: catalizatori ai transformării

Când art-terapia se desfășoară în grup, nu este vorba doar despre creație individuală. Este o formă de limbaj colectiv, o punere în scenă simbolică a emoțiilor noastre, unde fiecare desen, colaj sau gest artistic devine o punte între lumi interioare.

Cercetările în domeniul neuroesteticii (Chatterjee & Vartanian, 2014) confirmă că exprimarea creativă reduce stresul și activează rețele neuronale legate de recompensă, apartenență și procesare emoțională.

Modelarea prin exemple reale

Una dintre marile limitări ale terapiei 1:1 este că, deși se creează un spațiu sigur între terapeut și client, acesta nu vede în mod direct cum alții se luptă sau reușesc în mod autentic. În grup, însă, schimbarea capătă un chip uman. O mamă care se reconectează cu fiica ei, o femeie care învață să se ierte, un adolescent care descoperă că are un talent remarcabil – toate acestea devin exemple vii de transformare.

Terapia narativă (White & Epston, 1990) afirmă că oamenii se schimbă atunci când își rescriu povestea. În grup, avem șansa să ascultăm și să împrumutăm fragmente de poveste care ne inspiră să ne reinventăm.

---

Când funcționează cel mai bine activitățile de grup?

Grupul nu este potrivit oricând sau pentru oricine. Dar poate fi extraordinar de eficient în contexte precum:

• explorarea identității și a vocației;
• dezvoltarea încrederii și a exprimării de sine;
• eliberarea de rușine, frici sau blocaje emoționale;
• construirea de relații sănătoase ;
• integrarea traumei prin metode blânde (artă, journaling, coaching).

---

Puterea colectivă ca accelerator al transformării

Terapia individuală rămâne esențială în multe cazuri, dar activitățile de grup creează contexte mai bogate, mai variate și uneori chiar mai puternice pentru schimbare. În grup, ne oglindim, ne inspirăm, ne susținem și ne vindecăm împreună.

În doar câteva zile, ceea ce părea un blocaj interior de netrecut devine o poveste de curaj. Iar cel mai frumos este că această schimbare nu se întâmplă în singurătate, ci într-un cerc de oameni care devin, pentru o vreme, o familie de suflet.

Te-ai simțit vreodată blocat(ă) de frică sau rușine, fără să înțelegi exact de ce? Ai avut momente în care simțeai că porți în tine emoții vechi, pe care nu mai știi cum să le exprimi?

Frica și rușinea sunt două dintre cele mai paralizante emoții. Ele ne închid în tăcere, ne fac să ne simțim mici, neînsemnați sau deconectați de propria noastră putere. De multe ori, nici nu le putem pune în cuvinte – pentru că nu vin doar din prezent, ci și din povești mai vechi, moștenite sau învățate.

✨ Arta intuitivă și journalingul profund sunt două unelte simple, dar extrem de puternice, care ne pot ajuta să le eliberăm.

---

🎨 Ce este arta intuitivă?

Nu trebuie să fii artist(ă). Nu contează cât de bine desenezi. Contează doar să dai voie culorilor să vorbească pentru tine.

Arta intuitivă înseamnă să lași mâna să se miște liber, ghidată de emoție, de simboluri, de ce simți în acel moment. Când desenăm fără a judeca, fără a căuta perfecțiunea, ajungem direct în profunzimea subconștientului.

---

📖 Journalingul – o conversație cu sinele

Când scriem sincer, fără mască, fără filtru, începem să ne înțelegem. Gândurile devin mai clare, emoțiile se liniștesc, iar adevărurile interioare ies la suprafață.

Combinate, arta și scrisul intuitiv ne deschid porți către:

• înțelegerea propriilor blocaje
• eliberarea din tiparele de frică
• vindecarea rușinii moștenite sau învățate
• reconectarea cu o parte autentică, vie și creativă din noi

---

📓 Ce este Jurnalul FermecART?

Este un instrument de lucru creat cu blândețe, special pentru cei care vor să înceapă o călătorie de transformare interioară.
Conține exerciții zilnice care combină arta intuitivă cu întrebări profunde de journaling.
Nu este doar un jurnal. Este o oglindă a sufletului tău.

---

💬 Ce spun cei care l-au folosit?

„La început l-am luat ca pe o joaca si credeam ca va fi simplu, dar acest curs a scos la iveala multe emotii de care nu eram constienta sau pe care credeam ca le-am rezolvat. Mi-a oferit noi perspective si puncte de lucru.”
„Ohhh! M-am (auto)descoperit, am scos la suprafata lucruri care zaceau uitate, am eliberat multe, pe cand altele inca asteapta sa fie eliberate.”

---

🎁 Vrei și tu Jurnalul FermecART – în format PDF?

📩 Îl primești pe email, imediat după ce finalizezi comanda.
Poți începe chiar azi să lucrezi cu tine, cu blândețe și curaj.

Ce mi-a reamintit filmul „Adolescence” de pe Netflix și cum confirmă concluziile unei cercetări realizate în 2018

Zilele trecute am vizionat filmul Adolescence pe Netflix – o poveste care pare actuală, emoționantă, dureroasă. Dar în timp ce urmăream firul vieții lui Jamie, mi-am dat seama că temele centrale ale filmului – nevoia de apartenență, neînțelegerile din familie, lipsa unei conexiuni autentice între părinți și adolescenți – nu sunt deloc noi. De fapt, exact despre aceste lucruri am scris în 2018, în lucrarea mea de disertație intitulată „Conexiunea părinte-copil, predictor al dezvoltării pozitive a preadolescentului”.

Atunci atrăgeam atenția asupra faptului că mulți părinți cred că dacă adolescentul e liniștit în camera lui și nu face probleme, totul este în regulă. Dar am descoperit, prin cercetare și prin experiența directă cu adolescenți și familiile lor, că această „liniște” poate ascunde conflicte interioare, singurătate, frustrări și o nevoie profundă de a fi văzut, înțeles și acceptat.

Când copilul nu mai vine la tine

Un moment din film m-a atins profund. Tatăl lui Jamie povestește că a fost abuzat în copilărie și că el nu i-ar fi făcut niciodată așa ceva fiului său. Și totuși, între el și Jamie nu există o relație vie. Nu există acel spațiu în care Jamie să vină acasă și să spună cu sinceritate: „O tâmpită de colegă îmi face bullying. Îmi vine să o omor. Dați-mi o soluție, că nu mai pot!”

O relație autentică nu e despre control sau perfecțiune, ci despre libertatea de a spune ce simți, chiar și atunci când e greu, urât sau confuz. Iar asta am subliniat și în lucrarea mea: că adolescenții au nevoie de conectare, nu de corectare.

Fiecare copil are o înclinație naturală

O altă scenă relevantă: tatăl încearcă să-l facă pe Jamie „bărbat” – îl înscrie la box, îl împinge spre sporturi dure. Jamie, în schimb, iubea desenul. Îi plăcea să creeze. Acolo era sufletul lui.

Această presiune de a se conforma a fost, poate, una dintre sursele furiei și suferinței lui. Dacă ar fi fost încurajat în talentul său artistic, dacă ar fi fost transferat la un liceu de artă, într-un mediu unde și alți adolescenți aveau aceleași înclinații, poate că lucrurile ar fi stat altfel.

În activitatea mea mereu am insistat pe importanța descoperirii vocației copilului și a validării acesteia de către părinți. Când copilul simte că ceea ce îl pasionează e „greșit” sau „prea sensibil”, începe să se deconecteze de la sine și de la cei din jur.

Copiii noștri nu vin cu instrucțiuni

Ca părinți, ne străduim. Facem ce credem că e mai bine. Și totuși, inevitabil, greșim. Nu există manual pentru cum să fii părinte bun, dar poate că există o singură întrebare esențială:

Știe copilul meu că poate veni la mine, oricând, cu orice, fără să-i fie frică de reacția mea?

Dacă răspunsul e da, atunci suntem pe drumul cel bun.

Adolescenții nu sunt pierduți. Sunt în căutare. Caută sens, modele, sprijin. Și cel mai important, caută o iubire care nu trebuie câștigată. O iubire care există „no matter what”.

Să le spunem mai des că suntem mândri de ei, chiar și atunci când sunt triști, furioși, rebeli. Să-i ascultăm cu adevărat. Să le vedem pasiunile și să le fim alături, nu doar când strălucesc, ci mai ales când se simt stinși.

Pentru că filmul e film, dar adolescența – aceea reală – se trăiește în tăcere, în camere cu uși închise, în mesaje netrimise, în dorința de a fi văzuți. Și poate, dacă deschidem mai des ușa, îi vom găsi acolo. Așteptându-ne.

Momentele dificile au un fel unic de a ne transforma. Ele ne zguduie, ne pun la încercare rădăcinile și ne dezvăluie reziliența. După ce trecem prin asemenea experiențe, fie că sunt pierderi, despărțiri, schimbări bruște sau lupte interioare, rămân urme — uneori sub formă de frici, alteori ca o putere tăcută care ne șoptește: „Ai trecut prin asta și ai supraviețuit. Ești mai puternic decât crezi!”

Dar cum ne recăpătăm busola interioară după furtună? Cum ne regăsim sensul și devenim cea mai bună versiune a noastră? Arta intuitivă și journalingul sunt două instrumente profunde care pot ghida acest proces.

---

După o furtună, cuvintele pot părea insuficiente pentru a exprima ce simțim. Uneori, emoțiile sunt prea complexe sau contradictorii pentru a fi descrise. Avem nevoie de un proces care să permită exprimarea liberă, fără reguli sau judecăți.

Cum ajută arta intuitivă?

• Eliberare emoțională: Să pictezi linii dezordonate, să alegi culori intense sau să creezi forme fără sens clar poate fi un mod de a scoate la suprafață tensiunile acumulate.
• Claritate interioară: Procesul artistic creează un spațiu sigur în care să te conectezi cu emoțiile tale, fără să le analizezi excesiv.
• Redefinirea poveștii: Prin desen, colaj sau pictură, poți reinterpreta experiențele dificile, văzându-le ca parte dintr-un proces de creștere.

---

Un dialog cu sinele

După furtună, cuvintele pot deveni prieteni neașteptați. Să scrii despre ce simți, despre ce ai învățat sau despre cine vrei să devii poate fi un act profund de auto-reflecție și vindecare.

Cum ajută journalingul?

• Procesare emoțională: Așternând gândurile pe hârtie creezi spațiu pentru claritate.
• Conștientizare: Journalingul te ajută să identifici tiparele și lecțiile din experiențele tale.
• Viziune pentru viitor: Scriind despre ceea ce dorești să devii, începi să creezi un plan concret.

---

Arta și journalingul funcționează minunat împreună. Întâi deschidem ușa spre emoții adânc ascunse, iar mai apoi le punem în cuvinte pentru a le înțelege. De exemplu, poți începe prin a desena furtuna care ți-a dat viața peste cap iar apoi să scrii despre ce ai simțit în timp ce desenai.

Această combinație te ajută să creezi o poveste coerentă despre ceea ce ai trăit, să găsești sens în haos și să îți construiești o imagine mai clară a viitorului.

---

Când te uiți în urmă la furtunile prin care ai trecut, începi să realizezi că fiecare picătură de ploaie, fiecare tunet, a modelat omul care ești astăzi. Da, poate că au lăsat cicatrici, dar tot ele au adus și o forță interioară care îți permite acum să înfrunți alte provocări cu mai mult curaj.

Arta intuitivă și journalingul nu doar că te ajută să te vindeci, ci îți oferă și un mod de a sărbători reziliența. În acest proces, descoperi că nu ești doar un supraviețuitor, ci un creator al propriei tale vieți.

---

Picăturile de ploaie care vin după furtuni nu mai par atât de înfricoșătoare când știi că le poți face față. Am creat instrumente care îți permit să navighezi aceste momente cu mai multă claritate și compasiune față de tine.

Așază-te cu culorile și jurnalul tău și întreabă-te: Cum pot transforma aceste picături în ceva frumos? Vei descoperi că răspunsul este deja în tine.